Din punctul meu de vedere, este un efort suplimentar care trebuie justificat. De exemplu. Cand am o intalnire cu un client ma interesez din timp cine e si ce vrea. In functie de ce pot afla incerc sa-mi dau seama daca sa-i prezint aplicatia la o cafea in Pascucci sau daca sa stabilesc o intalnire la el la birou cu prezentari,slide-uri,floricele. Astea sunt eforturi cat de cat cuantificabile, stiu cat efort depun si stiu cam ce rezultate pot astepta. In functie de situatie sunt intr-adevar astfel de pregatiri care daca nu altceva macar vor accelera procesul. Ce mi-ar place, ar fi sa stiu ce voi avea ceva de castigat daca-mi impreunez dejtele
Dar cum ai zis si tu … e mai degraba o arta si ca orice arta nu o poti cantari obiectiv.

“Sa te intreb ceva totusi, in cine ai avea mai multa incredere ca va reusi sa fie un agent de vanzari bun, cineva care sta cu capul in pamant si mainile in buzunar? Sau poate cel care sta drept, cu capul sus si “arata” vioi?”

Depinde ce vinde Ma rog… vorbesc de extrema, vanzaciosul magic, cel care zice “da” orice l-ai intreba. “Semneaza tu contractu c-avem noi ciocanul minune”. Dar deviem de la subiect.

Legat de clipiri… Mi-a reprosat o profa in facultate ca eu clipesc prea des in prezentari, si conform limbajului non-verbal nu-i tocmai ok. Dar eu am miopie si conjunctivita. Iar clipirea desa o fac tot timpul pentru a-mi umezi ochii, mai ales atunci cand ma concentrez sa vad la distanta.
Sunt extrem de multe variabile ce pot distorsiona mesajul non-verbal pe care il primesti.
Cred ca cea mai buna varianta e sa il analizezi si sa analizezi si pe cel verbal, si sa ai grija ca cele doua sa se completeze, sa se sustina nu sa fie in contradictie.

Si inca o chestie. Nu am gasit inca o situatie unde chiar sa consider ca imi da vreun plus important asa ceva.